De ce iubim oameni care ne rănesc?

Este o întrebare care doare.O întrebare pe care o aud des în cabinet și care nu vine niciodată de la oameni slabi, ci de la oameni care, de cele mai multe ori, au învățat devreme că durerea face parte din iubire și că apropierea e, inevitabil, însoțită de teamă, respingere sau vină.

Această alegere inconștientă — de a rămâne în relații care dor — nu este despre ghinion sau neșansă.Este despre tipare relaționale adânc învățate, în copilărie.Tipare care se reactivează tăcut, dar puternic, în viața adultă.

Când rana devine familiară, creierul o confundă cu siguranța

Copilul mic nu are un reper obiectiv al iubirii.Pentru el, iubirea este ceea ce vine de la adulții de care depinde. Indiferent cum arată. Dacă acea iubire a fost amestecată cu absență, respingere, critică, umilință sau manipulare — mintea copilului a învățat că „așa arată dragostea”.

Iar ce e cunoscut, devine reconfortant.... chiar dacă doare.

Câteva tipare frecvente care se reactivează în relații:

1. Iubirea confundată cu absența

Dacă în copilărie ai fost lăsat singur emoțional...

S-ar putea să alegi azi parteneri indisponibili.... care nu îți scriu, nu te caută, nu vorbesc despre emoții.... dar care te atrag inexplicabil.

2. Afectivitatea amestecată cu umilință sau frică

Dacă afecțiunea venea cu ironie, critică sau control...

Azi s-ar putea să tolerezi parteneri care te desconsideră. Să rămâi acolo, pentru că altă iubire nu ți-e familiară.

3. Condiționarea iubirii

Dacă ai fost iubit doar când „meritai”...

Azi te poți agăța de relații în care simți că trebuie mereu să demonstrezi, să te sacrifici, să nu deranjezi. Fără asta, nu te simți „vrednic”.

4. Inversarea rolurilor

Dacă ai avut grijă de un părinte, emoțional sau chiar fizic...

S-ar putea să cauți parteneri „de salvat” — oameni cu traume grele, pe care îi porți în spate cu prețul propriei sănătăți.

„De ce nu plec?” — întrebarea care doare și rușinează

Mulți oameni își pun această întrebare cu rușine. Se învinovățesc. Se judecă.Dar adevărul este că nu rămânem lângă cineva care ne rănește pentru că ne place suferința, ci pentru că suferința a fost cândva moneda în care am fost văzuți.

Și mintea profundă spune: e dureros, dar e cunoscut. E confuz, dar e acasă.

Cum lucrăm cu aceste tipare? Soluții reale:

1. Identificarea tiparelor

În terapie, primul pas este punerea în cuvinte a scenariului relațional. Cum te simți într-o relație? Ce aștepți? Ce tolerezi? Ce te face să taci?

Aceste răspunsuri spun tot despre harta ta relațională învățată.

2. Lucrul cu atașamentul

În special în terapia de cuplu și familie, lucrăm pe stilurile de atașament formate în copilărie. Identificăm ce te sperie în intimitate, ce te face să te retragi sau să te agăți.

3. Rescrierea relației cu sine

Nu putem avea relații sănătoase cu ceilalți, cât timp purtăm o relație toxică cu propria persoană.

A învăța să-ți recunoști nevoile, să le validezi și să nu le mai trădezi — este o parte esențială din proces.

4. Expunerea treptată la relaționare sigură

Grupurile terapeutice, relațiile conștiente, dialogul sincer — sunt spații în care oamenii experimentează altceva decât durerea cunoscută. Astfel, încep să creeze o nouă hartă relațională.

Întrebarea nu este „de ce iubesc pe cineva care mă rănește?”

Ci:

„Ce parte din mine numește această rană iubire?”

Și:

„Cum pot învăța să recunosc iubirea acolo unde nu doare?”

Dacă simți că unele dintre aceste tipare ating propria ta poveste, poți începe lucrul într-un spațiu sigur — fie în terapie individuală, fie într-un grup restrâns.

Lucrez cu aceste teme în terapie individuală și în grupuri terapeutice bazate pe procese relaționale și dinamici de atașament.

Pentru programări sau informații suplimentare, mă poți contacta aici: 0755 940 273 | contact@inbalansoar.com | Facebook | Instagram